Nu fiți naivi. Fiecare se gîndeşte doar la sine.
Cand lumea ți se prăbuşeşte, nu mai ai puteri să trăiești. Ai în mintea ta o persoană care nici nu se gandeşte la tine, dar te numește prieten. Eram fără cunoștință, auzeam doar cum mă duc în sala de reanimare. Ştiam ce mă aşteaptă.. un întreg coșmar, dar gandul la El și la familia mea mă mai liniștea. Ştiam că trebuie să lupt pentru viața mea şi să scap de acolo cat mai repede. Cel mai dureros e faptul că:
El nici nu ştie ce e cu mine, nu sună şi nu întreabă dacă totul e în regulă cu mine.. Cand stăteam cu masca de oxigen, credeam că e sfarșitul. Cand nu îmi mai simt picioarele şi stau într-un scaun cu rotile. Cand primeam atatea preparate şi nu mă ajută pană cand.. mă gandeam la el. Dar el era prea ocupat să se gandească la mine, ori la lucru se gandea, ori stătea de vorbă cu alta. Dar eu mă rugam să ies mai repede din coșmarul acela, să fiu transferată în secție şi sa mă uit dacă acel care mă consideră o prietenă de a lui, mi-a scris: Bună, ce mai faci?
A doua zi am fost transferată în secție.. şi nu.. nu mi-a scris nici un mesaj. Stau în pat și plang, pentru că nu mai știu am să mai pot merge!? Medicii luptă, eu lupt, familia.. dar mă simt singură.
Am scris aceste cuvinte nu din motivul de a căpăta milă, ci cu speranța ca el să vadă aceste cuvinte şi să-l rog să mă uite, la fel cum de azi încep să uit de el.
